Este unul dintre acele lucruri pe care le observăm foarte devreme, dar le explicăm destul de rar. Un copil ia creionul cu mâna stângă și imediat apare reacția: „Aha, e stângaci.” Altul mănâncă, scrie și aruncă mingea cu dreapta, iar asta pare atât de firesc încât nici nu ne mai întrebăm de ce. Cu toate acestea, în spatele unui gest aparent banal stă o poveste mult mai interesantă: preferința pentru o mână nu este o simplă întâmplare și nici un obicei ales conștient, ci rezultatul unui amestec complex de dezvoltare a creierului, moștenire genetică și factori care apar foarte devreme în viață.

Pe scurt, oamenii sunt stângaci sau dreptaci pentru că organismul lor își construiește, încă din primele etape de dezvoltare, o anumită „dominantă” pentru una dintre părțile corpului. Această dominantă nu se referă doar la mână, ci la felul în care creierul organizează mișcarea, coordonarea și controlul fin. De aceea, preferința pentru o mână nu este doar un moft, nu este ceva învățat pur și simplu prin imitație și nici nu ține de ambiție sau de exercițiu. Ea are rădăcini mult mai profunde.

Ce înseamnă, de fapt, să fii stângaci sau dreptaci

Când spunem că cineva este dreptaci, ne referim la faptul că folosește spontan și mai eficient mâna dreaptă pentru cele mai multe activități: scris, mâncat, tăiat, aruncat, prins, desenat, gesturi de precizie. În cazul stângacilor, aceeași preferință apare pentru mâna stângă.

Asta nu înseamnă că cealaltă mână este „inutilă” sau că nu poate fi folosită deloc. Toți folosim ambele mâini, doar că una dintre ele este, de regulă, mai precisă, mai rapidă și mai naturală în sarcinile fine. De fapt, această diferență este motivul pentru care spunem că o mână este dominantă.

Mai există și persoane care nu sunt atât de clar într-o singură categorie. Unii folosesc o mână pentru scris, dar alta pentru sport. Unii pot face anumite lucruri aproape la fel de bine cu ambele mâini. Alții par „între două lumi”, fără o dominanță foarte clară. Dar în majoritatea cazurilor, oamenii se încadrează destul de bine în una dintre cele două mari tendințe: stângaci sau dreptaci.

Totul începe cu creierul, nu cu mâna

Deși pare că problema este la nivelul mâinii, de fapt povestea începe în creier. Creierul controlează mișcările corpului într-un mod încrucișat: partea stângă a creierului controlează în mare măsură partea dreaptă a corpului, iar partea dreaptă a creierului controlează în mare măsură partea stângă.

Asta înseamnă că preferința pentru o mână este legată de modul în care anumite zone ale creierului devin mai dominante pentru controlul mișcărilor fine. Cu alte cuvinte, nu mâna „decide” că va fi mai bună, ci creierul construiește, în timp, o organizare internă care favorizează una dintre părți.

Această organizare se numește, în linii mari, lateralizare. Este modul prin care anumite funcții tind să fie coordonate mai puternic de o anumită parte a creierului. La unii oameni, această lateralizare duce la dominanța mâinii drepte. La alții, a mâinii stângi.

Tocmai de aceea, preferința pentru o mână nu este o simplă obișnuință dobândită după ce copilul vede la ceilalți ce fac. Ea este legată de felul în care sistemul nervos se organizează.

De ce majoritatea oamenilor sunt dreptaci

Dreptacii sunt majoritari. Asta se vede în tot: în felul în care sunt construite obiectele, în instrumente, în mobilier, în foarfeci, în pupitre, în mânere, în multe gesturi sociale și în aproape toate obiceiurile care au devenit „normale”.

Motivul pentru care dreptacii sunt mai numeroși nu este unul simplu și nici nu există o singură explicație care să rezolve totul într-o propoziție. Cel mai probabil, este vorba despre un model stabilit de foarte mult timp în evoluția umană, în care dominanța unei anumite părți a creierului și organizarea mișcărilor au favorizat, în majoritatea cazurilor, utilizarea mâinii drepte.

Pe scurt, dreapta a devenit regula statistică, nu pentru că este „mai bună”, ci pentru că aceasta este tendința predominantă cu care se nasc și se dezvoltă cei mai mulți oameni.

Asta nu face din stângăcie o abatere sau o problemă. Înseamnă doar că este mai rară.

De ce apar stângacii

Aici lucrurile devin foarte interesante. Mult timp, oamenii au încercat să găsească o explicație simplă: poate e doar genetic, poate e doar întâmplare, poate e doar influență din familie. În realitate, răspunsul este mai complex.

Stângăcia apare cel mai probabil dintr-o combinație de factori:

• predispoziție genetică;
• modul în care se dezvoltă creierul înainte de naștere;
• factori biologici care influențează organizarea sistemului nervos;
• mici variații naturale în dezvoltarea corpului.

Asta înseamnă că, da, stângăcia poate avea legătură cu moștenirea familială. Dacă într-o familie există stângaci, șansele pot fi ceva mai mari ca și copilul să fie tot stângaci. Dar nu este o regulă strictă. Poți avea doi părinți dreptaci și un copil stângaci. La fel cum poți avea un părinte stângaci și un copil dreptaci.

Cu alte cuvinte, nu există o „genă magică” care decide singură totul. Nu este ca și cum corpul ar avea un buton clar pe care scrie stânga sau dreapta. Este mai degrabă un puzzle format din mai multe influențe mici, care împreună duc la o anumită preferință.

Se vede încă dinainte de naștere?

În multe cazuri, da. Chiar înainte de naștere, fătul poate arăta anumite preferințe de mișcare. Uneori, se observă că folosește mai des o anumită mână pentru gesturi repetitive. Asta sugerează că alegerea nu apare brusc la școală, când copilul pune mâna pe creion, ci mult mai devreme, în faze timpurii ale dezvoltării.

De aceea, este greșit să credem că un copil devine stângaci doar pentru că „s-a obișnuit așa” sau pentru că „a prins prost creionul”. Ceea ce vezi când începe să deseneze este, de multe ori, doar expresia vizibilă a unei preferințe care era deja în construcție.

Este stângăcia moștenită?

Parțial, da. Dar nu complet.

Dacă într-o familie există persoane stângace, pot exista șanse puțin mai mari să apară și la alți membri. Totuși, moștenirea nu funcționează aici ca într-un model simplu, de tip „dacă unul dintre părinți este așa, și copilul va fi la fel”.

Adevărul este că genetica influențează tendința, nu stabilește întotdeauna rezultatul final. Este ca o înclinație, nu ca o sentință. De aceea, apar toate combinațiile posibile:

• părinți dreptaci cu copii dreptaci;
• părinți dreptaci cu copii stângaci;
• un părinte stângaci și unul dreptaci, cu copii în oricare dintre variante;
• familii în care mai mulți membri sunt stângaci, dar nu toți.

Această variabilitate arată clar că stângăcia nu vine dintr-o singură cauză. Este influențată, dar nu complet dictată.

Mediul are vreun rol?

Da, dar nu în sensul în care multă lume crede.

Mediul nu „creează” din nimic un stângaci sau un dreptaci în același mod în care ai învăța pe cineva să țină furculița. Totuși, mediul poate influența felul în care această preferință se manifestă, mai ales în copilărie.

De exemplu, dacă un copil are o tendință naturală spre stânga, dar este corectat constant, forțat să scrie cu dreapta sau făcut să creadă că mâna stângă este „greșită”, el poate ajunge să folosească dreapta în anumite activități. Dar asta nu înseamnă neapărat că dominanța lui reală s-a schimbat. Înseamnă, de multe ori, că a fost împins să își mascheze tendința naturală.

Tocmai de aceea, în trecut existau mulți adulți care scriau cu dreapta, dar făceau aproape orice altceva cu stânga. Nu pentru că erau „indeciși”, ci pentru că fuseseră corectați în copilărie.

Este bine să forțezi un copil să scrie cu dreapta?

Nu. Și acesta este unul dintre cele mai importante lucruri de reținut.

Mult timp, stângăcia a fost tratată ca o problemă care trebuie corectată. Unii copii erau obligați să scrie cu dreapta, li se lua creionul din mâna stângă sau erau certați până se adaptau. Astăzi știm mult mai clar că această forțare nu este o idee bună.

Dacă un copil are o dominanță naturală spre stânga, încercarea de a-l muta artificial spre dreapta poate crea:

• frustrare;
• dificultăți de coordonare;
• oboseală mai mare în activitățile fine;
• scris mai rigid sau mai lent;
• confuzie în automatismele motorii.

Pe scurt, când forțezi mâna „greșită”, nu doar schimbi un obicei, ci te lupți cu felul în care creierul copilului și-a organizat deja controlul mișcărilor.

Stângacii sunt diferiți la nivel de inteligență sau personalitate?

Aceasta este una dintre cele mai populare curiozități și, uneori, una dintre cele mai exagerate. Unii spun că stângacii sunt mai creativi. Alții spun că sunt mai inteligenți. Alții cred exact opusul. Adevărul este că nu există o regulă simplă care să transforme stângăcia într-o garanție de genialitate sau într-un dezavantaj.

Faptul că o persoană este stângace nu o face automat:

• mai inteligentă;
• mai artistică;
• mai haotică;
• mai specială;
• mai puțin capabilă.

Stângăcia este o trăsătură de lateralitate, nu o etichetă de valoare. Sigur, există stângaci celebri, creativi, extraordinari — la fel cum există și foarte mulți dreptaci extraordinari. Mâna dominantă nu definește caracterul, talentul sau nivelul de inteligență.

De ce unii oameni par să folosească ambele mâini?

Există persoane care nu se încadrează foarte clar într-o singură categorie. Unii scriu cu dreapta, dar mănâncă cu stânga. Alții aruncă mingea cu dreapta, dar folosesc periuța de dinți cu stânga. Unii pot face destul de multe activități cu ambele mâini, fără o diferență foarte mare.

Asta se poate întâmpla din mai multe motive:

• dominanța lor nu este foarte puternic fixată;
• au fost încurajați sau obligați să folosească o anumită mână pentru unele activități;
• au exersat mult și au devenit mai flexibili;
• au un tip de lateralitate mai mixtă.

Asta nu înseamnă neapărat că sunt „ambiidextri” în sensul complet al cuvântului. Adevărata abilitate de a face aproape orice la fel de bine cu ambele mâini este rară. Dar există, într-adevăr, oameni la care dominanța este mai puțin rigidă.

Contează doar mâna?

Nu întotdeauna. Uneori, dominanța se vede și în alte lucruri:

• ochiul dominant;
• piciorul dominant;
• urechea preferată pentru telefon;
• partea către care te orientezi spontan în anumite mișcări.

De aceea, există oameni care scriu cu dreapta, dar lovesc mingea mai natural cu stângul. Sau invers. Corpul nu este întotdeauna „setat” perfect la fel peste tot. Dominanța poate fi clară la mână și diferită la picior sau ochi.

Aceasta este încă o dovadă că lateralitatea este un fenomen complex, nu doar o alegere mecanică a unei mâini.

Când devine relevant să fii atent

În cele mai multe cazuri, faptul că un copil este stângaci nu este o problemă și nu trebuie tratat ca atare. Ce contează este să i se permită să își dezvolte natural abilitățile, fără presiune și fără corectări inutile.

Este util să fii atent doar atunci când:

• copilul pare foarte confuz și schimbă constant mâna fără control;
• are dificultăți mari de coordonare fină;
• obosește excesiv la scris sau la desen;
• pare că evită o mână din cauza disconfortului;
• există alte semne de întârziere sau dificultate motorie.

În rest, simplul fapt că alege stânga nu este un semn de alarmă. Este doar una dintre variantele normale prin care corpul uman se organizează.

Ce merită să reții

Unii oameni sunt stângaci, iar alții dreptaci pentru că așa li se organizează creierul și corpul încă din primele etape ale dezvoltării. Nu este o alegere conștientă, nu este un capriciu și nu este ceva ce ar trebui „corectat”. Genetica poate influența, dar nu decide singură. Mediul poate modela felul în care se vede această preferință, dar nu o inventează din nimic. Iar creierul este, în final, adevăratul „regizor” al acestei diferențe.

Stângăcia nu este o greșeală, după cum dreptăcia nu este o superioritate. Sunt doar două moduri prin care corpul uman își exprimă aceeași funcție: nevoia de a avea o parte dominantă, mai precisă și mai eficientă pentru mișcările fine.

Cu alte cuvinte, răspunsul simplu este acesta: unii sunt stângaci și alții dreptaci pentru că fiecare creier își alege, încă de foarte devreme, propria cale de organizare. Iar această diferență, deși mică la suprafață, spune multe despre cât de fascinant și variat este corpul uman.